Somnifere

De câteva zile adormea greu. Nu era ceva nou, ştia că fără să-şi obosească ochii, somnul vine târziu. Poate pentru că vorbea atât de puţin în timpul zilei, deseori apatic şi enervant, noaptea când se trântea în pat o sumedenie de gânduri aiurea îl loveau, depărtându-i ploapele. De cele mai multe ori se gândea la sine. Egoismul sau pur şi simplu nevoia de aş da bombee în craniu îl purtau pe o sinusoidală alertă. "De ce-ul" lua mult mai des onorurile. Supărat pe un sine cam amorţit nu-şi putea linişti tăcerile decât dacă înşiruia aceleaşi şi aceleaşi dileme. Deveniseră o mantră monotonă, fără să îl deranjeze, asemenea unui dereglat mintal ce trebuie să aprindă şi să stingă lumina de 5 ori când intră în cameră, care trebuie să repete aceeleaşi fraze, producând un complex de ticuri pentru liniştea sa. Îşi servea vorbe şoptite, gânduri înlocuitoare de faptă şi acţiune. Ştia ca sunt mult mai uşor de manevrat, de potolit. În plus nu avea voinţă. Şi în minus avea cazurile celorlalţi, vorbele lor, mărturie pentru propriile metafore uşuratice. Un naufragiat pe o mare roz-uitucă nu îşi dorea decât schimbarea miraculoasă a existenţei. Sigur ştia prea bine vorbele celorlalţi, putinţa lor accentuată de neputinţa sa dar se încăpăţâna să reglementeze lumea ca blazare şi absenţă. Parcă vroia să încerce tâmpeniile de zen cretionid, "universul conspiră în favoarea ta dacă vrei un lucru" dar pe invers. Dacă nu-ţi propui nimic, ce se întâmplă cu universul? Te uită şi el? Lumea Non-A. În timp ce unii se băteau cu micile apropuri ale existenţei, el îşi dădea seama că există prin apropouri. Nu un om sfârşit, nici măcar uitat. Dar care intervine într-o discuţie la nota de subsol. "Apropos de chestia asta, A nu a confirmat nici aici". Nici măcar nu-şi putea aroga privilegiul prostiei. Chiar dacă noaptea în propriul maraton se chestiona asupra subiectului. Nu-şi putea explica dacă singurătatea îi generase briza panseurilor nesărate sau încăpăţânarea se transformase pe drum în dezinteres. Din când în când se entuziasma. Dar privilegiul entuziasmului constă în dispariţia sa bruscă. În acel context, el se retrăgea în poveştile altora, scrise pe gustul său şi fără patetismele proprii subiectivismului. Iar atunci când etuziasma pe alţii, avea cumva grija să-şi taie craca pentru a nu rămâne spânzurat de iluzia unui surâs continuu. Sigur, asta o conştientiza de abia după. Un nefericit, privit de la depărtare. Din apropiere doar un ins cam enervant. Nu suporta criticile, din cauza asta nu reuşea să adoarmă uşor. El era singurul în măsură să se faulteze. Îndemnurile unor stahanovişti nesuficienţi îl lăsau cam indiferent. În cel mai bun caz, îl iritau. Nu de asta avea nevoie dar ei păreau că nu sesizează. De ajuns să amintim că el ofta mai des pentru trecut decât ar fi fost cazul s-o facă. Ca orice daltonist al eu-rilor se plăcea mai mult ca personaj. Ar fi vrut să reproşeze lui x orgoliul şi trufia lui Y. Ar fi vrut să le mulţumească pentru un gest sau chiar o intenţie dar A ca orice naufragiat care se scufundă uşor, prefera să plutească ridicol de încet fără să agite gratuit firescul. Uşor uşor, luat de propriile fabulaţii şi plimbat prin acelaşi carusel de pe pernă, reuşeşte să adoarmă.

Emo

Acu ceva vreme

Era iarnă.

Nu mă stresam. Mă gândeam la fel de puţin la ceilalţi. La fel de prost la mine. Era zăpadă. Frig. Pustiu că oamenii stăteau ca şoricarii în casă să nu îi sufle vântul. Nu scriam, nu aveam blog. Şi atunci mi se dădea cu viaţa în cap. Inhalam muşetei. Mă plimbam mai mult pe jos. Mai puţin blazat. La fel de naiv. La fel de exuberant. Mai puţin răutăcios.

Vreau să vină iarnă!

A new life

Cam asta ar fi:)

No comment

Poezie

Vâjâind voios pe la amurgul pleoapelor
I-am descoperit candoarea
Fluierand a pagubă soaptelor
I-am văzut culoarea
Cutreierând întinderea curcubeelor
I-am simţit mirosul
Aruncându-mă în ea
Mi-am regăsit folosul.

DOMSVP

Ştiţi ceva? Ia mai terminaţi cu mesajele ăstea depresurizante. Şi melodiile post-emolesciene. Uite ceva la care eram foarte buni, noi cei din mangalia, când vama ne aparţinea. Nici emoleţi nici d&b nici rasta people nici skateo-pustimea. Just za four of us:))

Nu am subiect sau "ce fac omul si maimutza, face si elful"

De ce am făcut Şi eu blogu:
1. că mi-a dat un titlu bun marius şi ştiu că se infoaie în pene când i se recunoaşte unicitatea
2. că merg la psy fără să mai dau şi banu
3. mai multe motive să ma învârt în mega scaunul de leneş pe care l-am achiziţionat
4. că oricum scriu mai bine ca alţi blogări. chiar şi mai funny
5. că dacă a putut marius de ce nu aş putea şi eu
6. că e mai uşor să stai jenat când eşti într-un grup de jenaţi
7. sau dacă preferaţi să creezi mobilizând energiile altora
8. că e o jucărie nouă
9. că mă dau mare ce genial sunt uneori
10.că râd de alţi care nu ştiu să râde de ei
11.că imi place exhibiţionismul în toate manifestările sale
12.că prin blog văz craci faini
13.scriituri reuşite
14.şi e mai trendy ca hi5-ul

Despre fata nou venită în clasă

Azi doamna învăţătoare ne-a prezentat-o pe fata cea nouă. Eu nu am văzut-o când a intrat cu ghizdanul în spate că eram în ultimele bănci aruncând cu avioane în Diana. Doar ştiţi şi voi. Cum să-i zic fetei că o plac dak nu o necăjesc? Pe fata cea nouă am auzit că-o cheamă IRENE. Sunt puţin mirat. Un nume cam deosebit. Nu Irina... Nuuu... Irene. Cu e. Ascuţit? Parcă aşa ne-a zis la ora de franceză. Că se aude e-ul doar dacă e ascuţit. Ea pare să nu fie totuşi ascuţită. Ba din contră. Observ nişte forme ce nu au nimic din ascuţime ci doar rotunjimi. Frumoase rotunjimi aş spune. Faţa de colegele mele care nu prea au... pot spune că sunt chiar binevenite într-o clasă plată. Ba chiar unele fete tot şoşotesc că Irene ar avea nişte desene pe ea. Cum aşa?,întreb eu. Cred că sunt făcute cu pixul, îmi răspunde bosumflată Diana. Când au aruncat cu apă în ea, căci doar ăsta e modul în care ne declarăm admiraţia noi băieţii, nu s-au luat. O fi vreun pix din ăla profesionist că nu se mai şterge după ce ai scris cu el, zic eu rânjind. Sunt doar geloase că nu mai aruncă nimeni în ele cu avioane. Ce să mai vorbesc de stropit cu apă... Irene are un zâmbet înţelept de parcă ar fi văzut tot ce era de văzut. Parcă le-ar ştii pe toate. Dar eu cred că nu e sigură de nimic. Poate asta o însemna să le ştii pe toate. Nu s-ar zice că îi este frică să iasă la tablă să rezolve problema. Nu pot să cred că nu ştie s-o facă. E simplă. 1+1=... ? Poate zice că e prea simplă şi nu vrea să lasă impresia că are veleităţi cu simplul? Ăsta e un cuvânt pe care l-am auzit recent la doamna învăţătoare şi care spun eu că are noimă. Şi sună şi aşa... mai pentru fete cu zâmbetul trist. Şi totuşi când doamna învăţătoare insistă să iasă în faţa clasei, Irene mai are puţin şi plânge. Cred că o să-i scriu pe un bileţel că 1+1 face întotdeauna 1. Cu asta sigur o s-o impresionez.

Azi mi-am uitat memoria

Nu am ce să scriu pentru că nu ştiu cine sunt. Aş putea să fiu vreun filosof care nu ştie mai bine decât să îşi ascundă teoria sub un potop de nevroze vesele sau aş putea să fiu vreun artist care să se închine la propriile falsuri. Sau un visător netot. Identitatea nu-mi aparţine şi nici titlul din memento. Un voyeur-ist poate? Am găsit printre rânduri fraze care ar putea aduce aduce roşeala de invidie codurilor pierdute ale agnosticilor medievali. Ciudat cum pare că am uitat totul dar nu şi delăsarea. Poate asta am fost. Cum se spune în limbajul tristeţii la bucurie? Am auzit că se poartă gustul sării în nori de ploaie. Ce-o însemna asta? Multe paradoxuri în exprimare. Poate sunt partea de vorbire care leagă fraza. Neaccentuată. Exista aşa ceva? Cred am inventat mecanismul ce traduce zăpada în apă. Iar apă. Parcă mi-era frică de înălţime. Patomimă senimentală. Şi mimi care îşi urlă neputinţa. Observ că-mi place jocul. Şi picioarele Omului. S-ar zice că mă deplasez în interior.

PS: la aprox 20 de min de la scriere mi-am dat seama că mi-am rătăcit şi identitatea. Fug s-o regăsesc.

DOMSVP

Clipu era refuzat, dragon ball se vede cam nasol aşa ca trebe să vă delectaţi cu ff7.

Îndoiala perpetuă a numitului elf

Da nu am mai scris. Strânsul cerc nu a sesizat nimic în instanţa figurilor geometrice şi capul meu pătrat nu a dorit să se acopere de cuvinte neînţelese. Nici simţămintele nu au fost cine ştie ce puse la încercare. După cum naratorul a înţeles urmează o curbă descendentă în panoplia psiho-motrică a imaginilor din statul-mers. Mai nimic nu s-a întâmplat în ultima lună. Mai nimic bun cum ar veni. Ceva ceva s-a întâmplat. S-a întâmplat cu un şugubeţ "a fost odată ca niciodată". Dar în rest, mai nimic nu s-a întâmplat. A fost o perioadă cuprinsă între neologisme şi arhaisme, regionalisme şi sfinţisme. Sigur unii o să imi spună că scriu ca alţii şi alţii o să imi vorbească doar din ei de parcă cineva s-ar simţi izolat în comunicare searbădă.
Nu ştiu cum să vă scriu despre mai nimic dar promit că o să încerc.

Yep, they`ve done it again

Eu mi-am găsit ce să fac pân la 30 de ani.
Voi?:)