duminică, 14 decembrie 2008

Doamne ajută

"Doamne ajută" s-a zis. Oprişean, boc, geaonă, mitrea, nastase, videanu, elena, blaga.
"Doamne ajută" au zis şi ochelariştii care scriu din când în când pe blog.
"Doamne ajută" cred că a zis şi Isărescu după ce a văzut pe cine are prim'ministru.
"Doamne ce ma'am ajutat, hă, hă, hă" sigur a zis Băselu.
"Doamne chiar daca nu cred in tine, ajuta'ma" banuiesc ca si-ar fi soptit iliescu.

"Doamne ajută" cel mai bun slogan al crizei. Un vot pentru criza este unul pentru redemptiune.
Suntem o natie cu frica lui Dumnezeu.
Doamne ajută.

sâmbătă, 13 decembrie 2008

Toamnă iarnă

E frumos afară. E toamnă iarnă, tipic românească. E brand-ul de ţară. Nici prea prea, nici foarte foarte. Un fel de tocăniţă meteorologică. Dar mie îmi place. Nu simţeam nevoia sa mai scriu pe acest ghostish blog, dar până şi umbrele au o voce în criză. Apropos, la anu', nu o sa se mai zică şi la mulţi ani. Anii fac reduceri de personal şi devenim inocenţi ca la începuturi. Stai liniştit dragă, că nu am devenit mistic. Cât despre multele evenimente ce se vor fi petrecut de la acest post până la următorul, în mod cinstit, le voi trata cu indiferenţă. Aseara mi-am dat seama că nu'mi place sa împărtăşesc perioadele proaste decât cu mine. Nu ştiu dacă este masochism, sfioşenie, sau altceva. Cert este că wheel of time, still rulz.

luni, 1 decembrie 2008

Recyle Bin

Înmormântarea bufonului
(piesă scrisă de un amator cu personaje reale şi dialog imaginat)

Intro
Personaje: Corul Bufonilor
Decor: Cortina se trage, scena este întunecată. Bufonii sunt ca într-o procesiune religioasă. Au costumaţia lor, unul dintre ei are o sfeştanie, se poarta poza bufonului mort. Corul este sobru, serios. În locul crucii, un membru al corului poarta sceptrul „bufonal”.
Corul Bufonilor: Veniţi, veniţi să vă plecaţi urechea la jalea celui dintâi dintre bufoni şi să ascultaţi trista lui poveste aşa cum ne-a lăsat-o prin al său tesament. Nu vă temeţi de răutaţi, prea cinstiţi şi nu vă speriaţi obrazul cu lacrimi. Aflaţi că şi măştile mai cad uneori şi luaţi aminte la slăbiciunea râsului. Plecaţi pleopele şi visaţi cu noi moartea sa.

Actul I
Personaje: Scriitorul, Seniorul Castelului,
Cortegiu funerar în care copiii plâng şi babele râd.
Scriitorul către public (ţinută sobră cu un pahar de băutură în mână): Îl ştiam de atâta amar de vreme. Şi acu doar îmi înnec amarul. Ştiţi voi oare ce clipe minunate am avut? Ba chiar am lucrat împreună la tezele noastre din Universitate. Credeaţi ca a fost doar un biet bufon? Poate un biet înţelept. Şcolit, păcălit şi acu prea devreme uitat. Nu însă cât mai am ambrozia talentului în mâna mea. (zâmbind cu apropos). Nu era totuşi atât de mult precum se credea. Şcolit da, păcălit da. Şi paharul repede se goleşte. Parcă îi seamănă. Şi el vedea partea goală a paharului. Mi-a fost un prieten cam trist, mereu îmi spunea una alta, eu nu îi dădea crezare, mereu îmi şoptea despre tristeţile celorlalţi, ba chiar le cuvânta şi pe ale mele, mereu se acoperea de zâmbete drăceşti. Ciudat cum mereu folosim „mereu” când bufonul a trecut în eternitate. Până când se va goli paharul şi poate atunci vom uita.
Mânuitor iscuist ale cernelurilor, scriitorul zăreşte în spatele cortegiului, seniorul castelului unde bufonul îşi petrecuse ultimele luni. Timid, se apropie de el. Dacă un bufon şi-a găsit locul la curtea sa, de ce un scriitor, mânuitor de stihuri alese nu s-ar găsi acolo?
Scriitorul: Luminaţia ta, ocrotitor al artelor şi patron al spiritului, îmi veţi îngădui câteva clipe? Mai avem pâna să trecem podul şi vă văd prea tăcut. Prietenul nostru, bufonul, mereu alunga liniştea.
Seniorul (încruntat, relativ deranjat de apariţia bruscă a scriitorului): Spuneţi ce aveţi de spus, căci vorbele de duh în astfel de ceasuri nu îşi au rostul.
Scriitorul (puţin alarmat): Luminaţia ta... îmi veţi ierta îndrăzneala. Aşa cum marele Ahile a fost iertat de tatăl glorioasei Troia...
Seniorul: Troia a ars...
Scriitorul: Dar gândiţi-vă cum a renăscut pe malurile Tibrului. O dispariţie întotdeauna antrenează o posibilă, chiar probabilă şi mai nobilă apariţie. Fără nici o concluzie, doar lăsând limbajul să îşi facă cinstita datorie către prea sensibilele Voastre urechi, nu pot decât să constat cu amărăciune golul din curte. Hăul din noi poate fi acoperit doar de frumuseţea cuvintelor. Nu vă uitaţi aşa neîncrezător, vă conjur! Ştiţi la fel de bine ca şi mine că al nostru comun priten, ba chiar frate prea devreme adormit cu surâsul pe buze, a fost Doar Troia. Slăvite! Vă implor. Lasaţi cetăţile apărate de zei şi îndreptaţi-vă privirea spre Imperiu. Ştiu că gustaţi din înţelepciunea clasicilor precum o gust şi eu.
Seniorul: Daaaa... întotdeauna am crezut în ştiinţa celor vechi. Păcat doar că prea puţin s-a păstrat, prea puţini au cunoscut.
Scriitorul: Mărite, şi eu am cugetat la această delicată problemă. Cum să atingem sacrosantele scrieri. Dacă aţi ştii parfumul vechi al cărţii. Ce miros. Ce buchet!
Seniorul, zâmbind. Vorbeşti într-un fel ales domnul meu. Poate că nu este o coincidenţă că ne-am întâlnit în aceste clipe dureroase.
Scriitorul: Umbrele întotdeauna anunţă prezenţa discretă a luminii, Slăvite. Luaţi-mă în găzduire. Nu cer decât un acoperiş şi ceva de-ale gurii. Nu mult. Multul ca şi puţinul nu apar decât în lipsa paharului. Mă veţi înţelge că nu pot să fiu mai coerent. Sunt încă apăsat de aceeată prea groaznică veste. Închin această ultimă sorbitură de ambrozie clasicilor, Mărite! A luminatei voastre minţi, a minţilor de pe urmă, a mincinoşilor voioşi şi bufonilor mucoşi. (Tuşind discret): Când pot trece al vostru prag? Nu aş vrea să devin necuviincios dar punga mi-e goală şi vorba mi-e plină.
Actul II
Personaje: Tânărul prelat, Curtezana
Aceeaşi procesiune. Copiii au părăsit coretegiul, babele au rămas. În plus, ajunşi în piaţa oraşului, preotul oficiază o scurtă slujbă. Lumea este atentă, se aud murmure şi râs înfundat.
Prelatul: Vă rog linişte! Vă rog! Puţină decenţă.
Voci din cortegiu: Iertare Sfinte. Am crezut că îngropăm un Nebun!
Curtezana (cipindu-l discret de fund): Ai venit şi tu la slujba sfinţilor? Credeam că mă aştepţi pe la han.
Prelatul (roşind uşor dar cu îndrăzneală în glas): O tu pact carnal. Cât vei mai trebui consumat pentru a mă izbăvi? Ce suplicii ale trupului mai trebuie oare să îndur pentru a mă curăţa la Judecată? Tu ştii că fac toate aceste netrebănicii, ba chiar şi unele samavolnicii doar ca tu, Magdalenă a mea, să fii cu mine când ceasul îţi va anunţa trecerea. Cel păcătos va gusta fructele raiului căci el este instrumentul Duhului.
Curtezana, uşor mirată: Ce tot îndrugi acolo? Am crezut că îţi face plăcere să mă pupi acolo jos. Îmi amintesc că tu mi-ai cerut chiar să-mi speli dosul. Nu vreau să-ţi reamintesc cu ce. Îmi dezmierzi auzul cu numele sfintei Păcătoase dar nici cu părul nu ţi-am curăţat tălpile căci erai prea ocupat să îţi înfigi degetele în el când mă luai prin spate. E adevărat că mi-ai admirat chipul dar asta nu te-a impiedicat să mă pălmuieşti ba chiar atunci când mi-ai pus cerut să îţi satisfac toate poftele cărnii. Scopul scuză mijloacele sau îţi surâde doar mijlocelul meu? Hai, hai nu mai arunca priviri pierdute. Doar ştii ce vrei de la mine. Ai ştiut de când tu mi te-ai confesat, în loc să imi asculţi mie păcatele mi-ai ascultat forma sânilor şi mi-ai tăcut buzele cu ale tale. Îngropăm un nebun şi un nebun vrea să mă izbăvească. Dar nu te teme, îmi face plăcere să-ţi urmez tainele. Îţi port şi crucea dacă mi-o ceri căci sunt fecioara păcatelor tale.
Prelatul: Taci femeie! Şi în şoaptă este păcat să îţi dai glas poftelor. (uşor trist): Ţi-am spus că bufonul îmi ştia pieirea. Cui să se spovedească un păcătos ca mine dacă nu unui nebun ca el? Erau momente când părea că râde de mine ca şi cum totul avea un sens în cugetul său. Îmi spunea că ăsta e rostul lumii: sfinţii să asculte sfaturile nebunilor şi nebunii să fie proclamaţi sfinţi. Avea cumva dreptate... cine aşteapta venirea Judecăţii riscă să uite trecerea vieţii.
Curtezana: Acum te comporţi de parcă tu ai fi cel cu veşmintele caraghioase.
Prelatul: Şi nu este aşa? Ce poate să fie mai absurd decât un om al Bisericii mergând în haine brodate cu aur? Nu mă asculta, vorbeşte doar nepăsarea. Mi-a murit conştiinţa dar mi-a rămas uitarea... (zâmbind către ea): Mi-a spus chiar că ai încercat şi pe el să-l prinzi în pofte.
Curtezana: Nu neg, am vut să-l seduc. Părea singur şi ştii doar că mă dau în vânt după cei pierduţi. Am început prin a ne săruta şi am sfârşit prin a râde de noi. Un nebun şi o curvă nu ar naşte decât sfinţi şi regine. Mi-a zis că nu doreşte să spargă cutumele lumii şi să facă din cei puţini mulţi şi din cei aleşi – nemernici. Poate că fac cu tine ce n-am cutezat cu el. Nu m-am gândit până acum la acel sărut. Mi-au rămăs zâmbetele dar uitasem gustul său. (brusc întristată): Să mergem. Aici miroase doar a moarte acum.
Prelatul: Nu putem încă. Îi suntem datori cu un ultim drum. Trebuie să aşteptăm până când slujba se termină, până când este pus în groapă, până când zâmbetul îi dispare, până când lumea îşi vină în simţiri. Nu mai este mult până la criptă. Vom rămâne.
Curtezana, fluierând mirată. Heii, pleacă cu onoruri. Criptă... Acum am văzut şi pe măritul nostru senior. Nu ştiam că au fost apropiaţi. Venise recent în castel. Mă întreb ce poveşti i-a strecurat şi lui. Un minicinos viclean, bufonul nostru dar nu a reuşit să păcălească moartea. Păcat. Am crezut mereu că a fost un fricos neatent dar cum să te impiedici şi să mori? Asta chiar e o nebunie.
Prelatul: Aşa au spus că s-a întâmplat?