Somnifere

De câteva zile adormea greu. Nu era ceva nou, ştia că fără să-şi obosească ochii, somnul vine târziu. Poate pentru că vorbea atât de puţin în timpul zilei, deseori apatic şi enervant, noaptea când se trântea în pat o sumedenie de gânduri aiurea îl loveau, depărtându-i ploapele. De cele mai multe ori se gândea la sine. Egoismul sau pur şi simplu nevoia de aş da bombee în craniu îl purtau pe o sinusoidală alertă. "De ce-ul" lua mult mai des onorurile. Supărat pe un sine cam amorţit nu-şi putea linişti tăcerile decât dacă înşiruia aceleaşi şi aceleaşi dileme. Deveniseră o mantră monotonă, fără să îl deranjeze, asemenea unui dereglat mintal ce trebuie să aprindă şi să stingă lumina de 5 ori când intră în cameră, care trebuie să repete aceeleaşi fraze, producând un complex de ticuri pentru liniştea sa. Îşi servea vorbe şoptite, gânduri înlocuitoare de faptă şi acţiune. Ştia ca sunt mult mai uşor de manevrat, de potolit. În plus nu avea voinţă. Şi în minus avea cazurile celorlalţi, vorbele lor, mărturie pentru propriile metafore uşuratice. Un naufragiat pe o mare roz-uitucă nu îşi dorea decât schimbarea miraculoasă a existenţei. Sigur ştia prea bine vorbele celorlalţi, putinţa lor accentuată de neputinţa sa dar se încăpăţâna să reglementeze lumea ca blazare şi absenţă. Parcă vroia să încerce tâmpeniile de zen cretionid, "universul conspiră în favoarea ta dacă vrei un lucru" dar pe invers. Dacă nu-ţi propui nimic, ce se întâmplă cu universul? Te uită şi el? Lumea Non-A. În timp ce unii se băteau cu micile apropuri ale existenţei, el îşi dădea seama că există prin apropouri. Nu un om sfârşit, nici măcar uitat. Dar care intervine într-o discuţie la nota de subsol. "Apropos de chestia asta, A nu a confirmat nici aici". Nici măcar nu-şi putea aroga privilegiul prostiei. Chiar dacă noaptea în propriul maraton se chestiona asupra subiectului. Nu-şi putea explica dacă singurătatea îi generase briza panseurilor nesărate sau încăpăţânarea se transformase pe drum în dezinteres. Din când în când se entuziasma. Dar privilegiul entuziasmului constă în dispariţia sa bruscă. În acel context, el se retrăgea în poveştile altora, scrise pe gustul său şi fără patetismele proprii subiectivismului. Iar atunci când etuziasma pe alţii, avea cumva grija să-şi taie craca pentru a nu rămâne spânzurat de iluzia unui surâs continuu. Sigur, asta o conştientiza de abia după. Un nefericit, privit de la depărtare. Din apropiere doar un ins cam enervant. Nu suporta criticile, din cauza asta nu reuşea să adoarmă uşor. El era singurul în măsură să se faulteze. Îndemnurile unor stahanovişti nesuficienţi îl lăsau cam indiferent. În cel mai bun caz, îl iritau. Nu de asta avea nevoie dar ei păreau că nu sesizează. De ajuns să amintim că el ofta mai des pentru trecut decât ar fi fost cazul s-o facă. Ca orice daltonist al eu-rilor se plăcea mai mult ca personaj. Ar fi vrut să reproşeze lui x orgoliul şi trufia lui Y. Ar fi vrut să le mulţumească pentru un gest sau chiar o intenţie dar A ca orice naufragiat care se scufundă uşor, prefera să plutească ridicol de încet fără să agite gratuit firescul. Uşor uşor, luat de propriile fabulaţii şi plimbat prin acelaşi carusel de pe pernă, reuşeşte să adoarmă.