O istorie de demult

Zilele ăstea am prins câteva fraze în care ne discutam, je împreună cu alt blogăr, mai finuţ şi nu aşa golan ca mine dar şi cu domnişoare bine despre vis, somn, utilitatea dormitului, capacităţi eliadice (scuzat fie-mi barbarismul, zău că nu ştiu cum s-a întâmplat) de odihnă doar 2, 3 ore pe noapte. Discursul celor care închid puţin pleoapele este relativ cunoscut: waste of time, bucată care ne privează de minunatul verb "A TRĂI". Acum nu intrăm în utilitatea somnului, nimeni nu o bagă sub preşul cartezian al dubitaţiei. Vorbeam strict la nivel de aberaţie existenţială. Lumea abia aşteaptă să se trezească pentru a primi, lua, fura încă o dimineaţă, încă o zi, încă un pas spre fiinţare, ca să fiu perfect abramburit în discurs. Cum bine vă asteptaţi, ilustra mea persoană nu se joacă aşa.

Mie îmi place să dorm de când mă ştiu. Să dorm noaptea, perfect izolat de lumină şi zgomot, tacere şi obscuritate grea. Şi să visez. Oooooo, habar nu aveti voi muritori de rând cine sunt eu în vis. Cum se sparg toate frustrările ca un val pe stânci (în Bulgaria unde e aşaaaa, dom'le un peisaj mirific), cum sunt cele mai dubioase personaje precum şi cele mai clare imagini ale imperceptibilului.

Istoria mea de demult se referă la primul vis pe care mi-l amintesc. Să tot fie veacul în care zânele se plimbau nestingherite prin lanurile de trandafiri, copiii alergau după mâtze portocalii şi se înfruptau din smochinul atât de simplu croit după chipul şi asemănarea lor. Era perioada jocului, când se alerga prin grădiniţe fără teamă de Vocea Autorităţii, pentru că ATUNCI nici măcar nu exista Statul. Eram dormit şi se făcea că am deschis ochii iar cerul de noapte a apărut dintr-o dată prin tavanul casei bătrâneşti, mult hulite de altfel. Vă daţi seama ce şoc am avut când am văzut puzderie de stele deasupra capului? La o vârsta atât puţin înaltă mă delectam la tavanul care ţine toată galaxia pe el. Credeţi că astăzi casele mai au grinzi aşa puternice pentru a susţine atât de multe nebuloase şi quasari? Atunci nu existau găuri negre, sau dacă erau nu le-am văzut. Nu-i de mirare că am rămas cu capul în nori. Văd şi acum imaginea aceea. Mă uitam la stele (nu ştiu cât era forţă de atracţie), fără să le ating. Ştiu că era o senzaţie de teamă dar şi de normală curiozitate. Greu al dracu să îţi aduci aminte. Ca şi cum eşti în faţa unei avalanşe şi eşti prea îngheţat de frică să te mişti, prea hipnotizat de hăul ăla alb care mai are puţin şi te înghite. Cam aşa aş descrie cel mai corect senzaţia. Ştiţi cum e o poză a cosmosului sau cum se simţea jodie foster în "Contact". Uite o reprezentare bună care mi-a scăpat. Când pluteşte în imponderabilitate şi e boom-ul ăla de culori şi forme şi explozii. Aveam senzaţia că stau în pat cu ochii prinşi spre tavanul ăsta translucid care devenise o proiecţie pentru un joc cosmic:). Zău. Puteţi să vă râdeţi dar a fost aşa de vie imaginea, încât mă bântuie şi azi, dim moment ce v-o aduc spre cunoaştere.
Ţin minte că era o navă spaţială, nu prea complicat realizată, ce are/avea NASA în dotare. Cam anostă ea, ce-i drept, dar gândiţi-vă că era Prima Navă pe care o vedea aşa de aproape. E un sentiment că distanţa a dispărut şi vezi totul mai clar iar conturul este mai bine delimitat. Culorile sunt mai vii şi te miri, aproape copilăreşte:)
Stiuuu, cârcotaşii îmi vor spune că eram high la 4,5 ani. Se prea poate să fie adevărat! Pentru că eram high, hai în înaltul cerului. Sunt imagini şi senzaţii tari din 1987. Ciocolata cu rom e minciună pe lângă zborul cu gândul. Zău aşa.