Revolta bufonului masă sau a scârnăviei egoiste cu erecţii spontane şi aere de prima donă

În seara asta am ieşit am băut 2 beri şi m-am întors acasă. În seara asta m-am tăiat la deget şi această neatenţia m-a costat un film repede văzut şi o conversaţiune pe jumătate dusă. Aş fi vrut să meargă mai mult să încerc să mă surprind în dialog. Lumea adoarme repede şi gândeşte iute. Da, da, da, atac voalat intelighenţia. Nu, nu, nu nu dau prea multe detalii că nu se face. Dar mi se păru kinki remarca asta: pana una alta poate vrei niste Razvan Mazilu sambata, asa ca sa mai ai de ce rade atunci cand te crezi mai coi decat lumea, desi nimeni nu e in competitie cu tine... oamenii mai si traiesc pur si simplu you know. dooooh. Aş vrea să o combat în măsura posibilităţii mele intelectuale. Între noi fie vorba am adus în discuţie şi capabilităţi sexuale dar asta dejaaa e cu bulinuţă. Poa altă dată despre sex, mărimi ale penisului, penetrări şi fantezii cuminţi. Să mă întorc la remarca kinki. Răzvan Maziliu prestează act cultural deci trebuie să ai surplus de fior artistic pentru a putea râde de alţii şi a te situa peste plebe. Sau reprezintă o condiţie necesară şi suficientă? Sau doar una necesară... cine să ştie? Ideea o cunosc şi într-o măsură sunt de acord cu ea. Îţi trebuie hrană culturală. Un organism normal are nevoie şi mâncare şi de cunoaştere şi de lichide şi de trăiri. Ştiam asta, nu e o mare descoperire. Nici măcar remarca nu e suprinzătoare. Atacul la propria'mi incultutură se practică şi foarte bine că se face. Fraza în sine însă este supărătoare deoarece implică 3 lucruri:
1. că eu aş fi străin de produsele culturale
2. că pentru a râde, aşa cum o fac eu, trebuie să te chemi amator al culturii alese şi selecţionate profesionist (căci nu aşa, nu orice este cultură)
3. că oamenii mai şi trăiesc pur şi simplu

Să îmi apăr cauza ca un adevărat Stan la Sinteza Zilelor.
Nu sunt străin de ceea ce se cheamă act cultural, artistic. Am citit (evident că emiţătorul cunoaşte acest fapt) nu atât de mult pe cât aş fi vrut sau pe cât cere standardul de cetire. Oare de la câte opere înţelese eşti apt? Sau nu exista aşa ceva şi trebuie o plăcere a lecturii de dragul lecturii. Dar dacă este aşa atunci cum mai justificăm persiflarea necitiţilor de către citiţi? Problemea mea cred că este totuşi o pasiune pentru lecturile mai neserioase şi ce nu sunt evident fond de cultură. Asta cam aşa e. Păcatul meu este că îmi plac poveştile şi caut un univers în care să mă pierd. Motivele le puteţi ghici sau nu. Nu sunt un fan al complexităţii personajelor, al intrigilor atât de subtile sau al ideilor mustinde de filosofie. Cer altceva; consecinţă directă este aplecarea mea mai mult spre ceea ce îndeobşte nu se pliază pe gusturile unor mici fondante contemporane. Am pus mâna şi pe cărţi serioase, zău aşa. Dacă vreţi o sa vă dau şi titlurile să mă verificaţi. Eu citesc pentru că îmi place ALTCEVA! Dacă nu intru în tagma intelectualilor, sănătate şi un praz verde, ecologist. Despre filme nu discut încă că mi-e să nu fac de ruşine mâncătorii de cultură pe pâine, teatru prizez destul de puţin, opera îmi place şi chiar regret că nu mi-am cărat hoitul în vremile recente. Expoziţii, workshopuri etc etc, ce altceva mai gândiţi că ar putea fi ambalaj cultural din când în când spre mai puţin.

Râsul. Mie îmi place să râd de (ne)toţi. E un exerciţiu frumos şi cuminte, căci nu râd a mârlănie sau mitocănism ci a pagubă şi tristeţe disimulată. Remarca analizată conduce fără putinţă de tăgadă la ideea că Je nu ar trebui să râd de alţii când Je sunt aşa de nepregătit cultural, intelectual, fenomenal. De parcă astea ar fi criteriile valorii supreme. Eu râd de intelectuali, culturali, fenomenali când îi văd atât de înţepaţi, atât de cu crengi în nas, recunoscute ori ba, atât de preţioşi şi diafani, atâttttt de pătraţi în exerciţiul apariţiei gramaticale. Ce mai... atât de falşi şi atât de puţini lipsiţi de autoironie. Nu mai zic de dublu limbaj, triplu comportament, quintă royală de greţuri însărcinate verbal. Eu mă cred mai coi decât lumea pentru că lumea (ne)bună în care mă învârt, şi o zic cu sinceră preţuire, se cantonează atttâââtttt de multă în cenzură, ipocrizie, teatralitate şi eleganţă discursivă că mă apucă râsul. Râd cu aceeaşi poftă de un profesor care umblă în cluburi cu şăpcălie şi tricou mulat cum râd şi de o gorilă care păzeşte maşina Instituţiei Preşidenţiale. Râd de mine cu mai multă poftă chiar căci îmi sunt cel mai aiurit susţinător. Râd pentru că încerc să fiu o idee mai real. Oleacă nu mult. Cât poci şi eu. Cum sfinte HRP eu să râd crezând că cineva e in competiţie cu mine? REPET: eu sunt mai coi decât lumea doar pentru că râd mai des de mine! Dacă e să tot căutam jos în intimităţi... Dar dacă nici asta nu se pricepu... atunci lumea e cam bleagă şi nu zic ca ce bleagă.

Oamenii nu trăiesc pur şi simplu. Intră în competiţie se agită se iubesc au un scop şi multe tâmpenii prin cuget. A nu se confunda senzaţia de relaxare care intervine din când în când cu "trăim pur şi simplu". Să fiu eu al dracu dacă pot să rumeg o aşa inepţie. Evident că suntem şi mai chill şi mai chili. Că unii sunt mulţumiţi şi alţii nu. Dar nici chiar aia ce au deasupra capului o găleată de betitudine şi satisfacţie nu trăiesc pur şi simplu, bucurându-se de existenţă placidă. NU o pricep pe asta cu "trăim pur şi simplu". Poa trăim pur dar complicat. Sau murdar dar simplu. Sau murdar dar complicat. Sau... Şi, Şi. Pur şi simplu nu pot pricepe aşa ceva:)

PS: dacă am înţeles eu prost fraza asta... eu mi-am publicat postul... dar îl putem numi heroic non-fantasy